Tăcerea clipei, Sonete 1, Arania, 2005

Cuvânt însoţitor

 

 

Puţini sunt cei care, în poezie, adică răspunzând liric întrebărilor lumii, se încumetă, astăzi, să-şi facă lucrarea în specia sonetului – artă geometrică şi de fineţuri lexicale, profundă prin ispita conceptualizării. Meşteşug şi gândire severe, nepăsătoare la spusa insalubră a cotidianului şi contingentului. Se încumetă la aceasta acum, poate pentru întâia oară la Braşov, într-o carte, însă în producte eminente, memorabile, delicatul poet Adrian Munteanu. (Actor şi jurnalist în audio-vizual, autorul s-a remarcat până nu de mult prin trei volume de literatură băsnuitor-ludică pe care, cu doi ani în urmă, le-a şi „jucat” cu succes într-un periplu canadian. Recentul proiect auctorial, din care se tipăreşte deocamdată doar o mică parte, va fi, se înţelege, de o întindere , la fel, apreciabilă, poetul nostru însumând fericit graţia şi talentul cu dârzenia şi tenacitatea.)

Revenirea în actual, de data aceasta, iată, la Adrian Munteanu, a speciei sonetului are însă şi o raţiune mai adâncă. Nu doar că se petrece o întoarcere la firea cea bună a limbii române – nu ştiu cine a zis( poate Ion Barbu, traducătorul) că acesteia  nu i se potriveşte, ca limbii shakespeareiene, rostirea albă, necontenit curgătoare, retoricile strunirii în incontinenţă, ea având, dimpotrivă, de dat socoteală în formele compacte, fără de rest. Aşadar, nu numai acesta ar fi motivul reântoarcerii, va fiind aici şi o raţiune de ordin general. Dacă o istorie prea stăpânită, nemişcată sub presiunea ideologicului – cum s-ar defini ea în regimurile politice totalitare – aprobă de regulă înfăţişările duhului epic, ale expresiei invazive şi provocatoare, ce nu îngrijorează o ordine teoretic stabilită – în fond  „ lumea stagnantă a lucrurilor gândite” („lume a conceptului „, una a „somnului şi liniştii”, cum o caracterizează recent filozoful „ vieţii cotidiene”, contemporanul nostru Ion Militaru), o altă istorie – acum fugoasă, câteodată intrepidă, poate că şi descumpănită, zănatică, oricum confortabilă, neântemeiată numaidecât ideologic –cheamă, din contra, fixitatea, destinderea bună în imobilism şi reculegere. „Odihna în interiorul pereţilor unui concept” ( cum spune tânărul gânditor evocat mai sus).

Căci, după priceperea mea, cu sonetul nu intri oare, nu nemijlocit, premeditat, dar pe furiş, în lumea conceptului ? Nu e vorba aici, în special la Adrian Munteanu, deşi latura erotică nu-i lipseşte (Îneacă-mă-n sărutul ce ucide ), numai de cunoscuta petrarchizare ( pe arezanul, iubitor de Laura, Papini îl va numi „lăcrămosul sonetist” ). E vorba de ceva mai mult. În esenţa sa ( altfel spus, în gândirea şi construirea sa ) sonetul deschide – precum gândul care mereu caută – spre forma ce adună din pierdere şi resemnarea devenirii fiinţa întreagă ; e aidoma fiinţărilor multiple care-şi caută cristalul, cuprinsul. Chiar dacă mesajul explicit absentează, cu atât mai mult însă, atunci când ( ca la autorul nostru ) acesta e viu, ne vizează şi ni se adresează ( „Tu cel ce cauţi taina într-o filă/ Cutreierând neistovit izvoade / Şi năzuieşti spre-ascunsele monade / Spune-mi cinstit : ascunzi sub pleoape milă ? // Tu cel ce-ntinzi necercetate nade/ Pe luciul apei, curgere fragilă,/ Şi-ţi treci fiinţa rece şi debilă / Prin ochiul gol din veşnice năvoade // Tu ce-mblânzeşti sălbatice feline/ Cu-n singur fir de iarbă din ogor / Şi vrei să strângi nădejdile ciorchine // În duhul frunţii, vag şi temător ,/ Răspunde-mi, frate, sincer fii cu tine/ Eşti zeu de-acum sau eşti tot muritor ?”)

Fericindu-l pe Adrian Munteanu petru remarcabila sa pornire şi realizare beletristică, să-i răspundem cu două versuri ale înaintaşului său de peste uitare, Francesco Petrarca : „Prin colţuri de-ntuneric adânc, la ceas târziu/ (…) simt destinul meu cum mă îmbie „.

  1. I.

SONETE 1, ARANIA, 2005