Sonete 7

Mioara Bahna

Spectaculară, aceasta este trăsătura dominantă a sonetelor lui Adrian Munteanu, care se impune încă de la început, astfel că, deşi eul liric îşi afirmă expansiunile sufleteşti, împlinirile sau angoasele, sentimentul general pare a fi că, de fapt, acesta îşi contemplă cu oarecare detaşare evenimentele fiinţei, încât măreţia spectacolului, a gestului transmiterii copleşeşte actul trăirii. Preocupat, aşadar, în mod deosebit de forma în care îşi face cunoscute simţirile, poetul se apropie foarte mult de parnasianism: S-a prăbuşit secunda-n neştiuturi, / Precum o stea de-a pururi căzătoare. / Răzbind un nor, tânjeşte să coboare / Uimita clipă pe aripi de fluturi sau: Un pas târziu în ploi s-a rătăcit. / Miresme crude de-ntomnări blajine / În care cerul gurii-aprins au înflorit. Şi chiar specia literară în care alege să se exprime, o varietate a poeziei cu formă fixă, sonetul, favorizează această apropiere. Rafinamentul expresiei se adresează, totuşi, în egală măsură, ochiului şi spiritului.

                Atributul pe care l-am menţionat este o constantă a sonetelor lui Adrian Munteanu, alcătuind şapte volume, scrise în şapte ani, începând din 2003-2004 şi până în 2011, şi fiind materializarea unui proiect, deci reprezintă un gest – de amploare – despre care, în Cuvântul autorului, care însoţeşte ultimul volum (7, Editura Arania, Braşov, 2011), acesta menţionează: Mi-am asumat deliberat acest segment restrictiv[sonetul – n.n.]. () Sunt în mine şi ritmul şi măsura şi muzica şi impunerea şi libertatea. (…) De unul singur, străin la curente, grupări şi tendinţe. (…) Întrucât cifra şapte este şi semnul lumii complete, al creaţiei încheiate, simt că acum este momentul să închid cercul.

                Legătura cu volumele precedente e, în acest context, al apartenenţei la un tot, vizibilă pe toate planurile, la nivelul formei şi al conţinutului, însă, în această ultimă carte, poetul a inserat şi câte cinci sonete din fiecare dintre celelalte, accentuând armonia întregului, fiindcă este remarcabilă vocaţia autorului pentru rafinament, distincţie, ceea ce aduce o aură de nobleţe imaginarului artistic pe care îl creează, construindu-şi o recuzită din termeni, adesea livreşti, care induc o atmosferă romantică, prin gesturile largi, declamatorii: lagune, valuri, stânci, absint, venin, bard, veşnicie, săbii, eroi, sceptru, a irumpe etc. Solemnitatea imaginilor însă, apetenţa pentru lumina amiezii, revenind frecvent în poeziile lui, înclină vădit spre statutul de poet clasic, solar al lui Adrian Munteanu, care (se) surprinde în plină maturitate: Nădejdi târzii se pierd într-o amiază…

                Fidel sonetului de tip italian, în forma sa originală, cu două catrene şi două terţine, Adrian Munteanu se abate totuşi, puţin, de la canoanele speciei, potrivit cărora, într-un sonet nu trebuie să se repete nici un cuvânt, cu excepţia conectorilor, însă face acest lucru din raţiunea de a fi persuasiv, cu atât mai mult cu cât temele pe care le dezvoltă sunt cele eterne ale artei. Astfel, elegiac de multe ori – sau măcar nostalgic –, conştient dureros de precaritatea fiinţei, de când e lumea (Năluci de fum, lucire de secundă…), în sonete, poetul face din substantivele clipă şi secundă lait motive: lucire de secundă, tăcerea clipei, buz aclipei etc., prin care sentimentul acut şi, totodată, dureros, al trecerii timpului nu poate fi eludat: Din viaţa noastră, muza mea de-o zi, / Rămân doar cu un fulg ce se aşază / Pe trunchi uscat ce nu va mai rodi… Mai mult, timpul e un sculptor care Ciopleşte-n piele dungă lângă dungă, iar certitudinea acţiunii de eroziune pe care o desfăşoară acesta face de prisos orice tentativă de contracarare a ei şi, atunci, opoziţia e doar declarativă: Vreau să mă schimb, dar nu mă las schimbat.

                Pentru a atenua gravitatea sentimentului precarităţii fiinţei, altfel spus, pentru a accepta trecerea în nefiinţă, poetul îşi minimalizează urmele, semnele pe care le lasă în lutul moaleCâte-un surâs în ceasuri indecise, / O mângâiere-n stinse rotocoale, / Un gest umil din palme pururi goale / Şi împărţiri în timp răsfrânt promise – încât regretul despărţiriisă fie mai puţin adânc, cu atât mai mult cu cât, discret, absenţa unei fiinţe dragi este resimţită tot mai pregnant: Unde-ţi sunt ochii ce-au privit cu sete / Duioasa-nlănţuire de prigorii /… / Unde ţi-e gura rânduind istorii /… / Undeţi-e palma stăruind pe cuie / Ca să-mi aline plânsul ce-l îngân /…// În pleoape zbateri şi mirări amân, / În gesturi tandre care-n carne suie / Doar umbre-n tremur, fără trup rămân.

                În mod firesc, peste sentimentul trecerii inexorabile a timpului se suprapune cel al zădărniciei ori cărei zbateri umane, frecvent sugerat în volum. De pildă, într-unul dintre sonete, din 2004, deci de la începuturile acestui periplu, făcându-şi, confesiv, bilanţul sau, mai de grabă, analizându-se în acel moment, poetul face referire la dihotomia propriei vieţii: pe de o parte, are putinţa de a identifica frumosul, oriunde ar fi, ceea ce e harul artiştilor, dar, pe de altă parte, intuiţia zădărniciei propriei vieţi frânează manifestarea deplină a bucuriei, fiindcă Trăiesc pentru-a trăi. E prea puţin sau: Nesocotinţa n-ar putea s-ajute / Să-mbraci în fir strălucitor clipita.

                În acord cu forma şi conţinutul, tonul e, de asemenea, maiestuos, grav, o contribuţie în acest sens având-o atât ritmul şi măsura versurilor, cât şi lexicul la care apelează poetul, aducând uneori ecouri parcă din tragedia antică, mai ales că artistul ştie forţa cuvântului, derivând din a celui primordial, de a declanşa magma setei de-a cunoaşte– poezia e receptată ca o formă de cunoaştere, dar, mai ales, de autocunoaştere: Nu ştiu nici cine sunt, nici ce mă-ncearcă, singurul lucru cert fiind incertitudinea: Un gând uimit de „oare” şi de „parcă” –, de a aduce gloria (Vorbe măiestre, declanşând ovaţii, / Când vanitatea pe artist îl paşte), de a răni (vorba care doare / Zdrelindu-ţi carnea) sau de a zidi (Vorba fântână, ca să poţi zidi).

                Privind, aşadar, olimpian, de la înălţimea dureroasă a treptelor urcate – În chin mă sui cu fiecare treaptă –, în sonetele volumului 7, poetul e un solitar, simţind tot mai acut clisa toamnei şi inerentele sincope ale drumului ales aparent deliberat, ipostaziindu-se, într-un fel ca un alt meşter Manole (Clădesc cetăţi din putre de cuvinte), fiindcă mă încurc în umbre strânse stol şi, la fel ca toţi creatorii, conştientizează că limitele nu pot fi depăşite: Urc doar atât cât poate să dureze / Hotarul meu uitării dând obol, dar, e mulţumit, aşa cum menţiona în Cuvântul autorului, că, prin nobleţea graiului în rimă, a putut să-şi împlinească un vis.

Cuvânt însoțitor – Aurel Brumaru

Am salutat – la apariţia, în 2005, a primului volum de Sonete, remarcabil, al lui Adrian Munteanu – intrarea autorului în această lucrare lirică de alteţă: o artă, cum spuneam atunci, geometrică şi de fineţuri lexicale, profundă prin ispita conceptualizării; artă şi gândire, dar şi construire – austere şi preţioase, rafinate, suave;  deopotrivă nepăsătoare la spusa meschină a cotidianului şi contingentului. Poetul e conştient, iată, de lucrarea, de opera acestei Ere de Autoritate – cum a numit-o Stephane Mallarme, cel ce visa Cartea Unică -, sugerând Vârsta de Aur a gândirii: „Suav sonet, m-ai prins decis de mână./Luntraş dibaci al rimei şi-al măsurii,/Al trudei ce-şi arată-n versuri nurii,/Ai vrut să fim de-o vreme împreună.//Aprins sonet, urzit în cerul gurii,/Luceferi risipeşti prin nopţi cu lună,/Trezeşti din somn o trândavă lagună/Ca să-şi aşeze în eden condurii.//Răpeşti de veacuri pasul şi felina/Ce-n labirint întortocheri decid/Şi în clepsidră ai păstrat blajina//Licoare-a clipei ce-a săpat un rid,/Sublim sonet, îmi ocroteşti lumina/Din asprele tăceri ce ne divid”. Mulţumindu-i pentru statornicie şi fermecătoarea coabitare, autorul îi vesteşte Operei, după al şaptelea volum, îndepărtarea. Despărţirea aşadar, probabil  fără de întoarcere,  deodată cu cartea a şaptea, a provocărilor şi împlinirii  (volumul intitulându-se chiar aşa, „7”), prerogativele enigmaticei cifre răsfirând acum şi potenţând (cu vorba aceasta a lui Lucian Blaga) taina – nuntirea necontenită a lucrurilor, misteriile, duhurile nepătrunse ale libertăţii („De buza clipei s-a lipit sărutul/Uitărilor, o lance-n trup să-nfigă./Cum să opresc talazul care strigă/Acoperind cu îndoieli ţinutul ?//Doar de-aş simţi cum liniştea irigă/Scânteia tainei aşteptând debutul/Şi numărând stăruitor avutul/Dorinţelor ce-au început să frigă.//În noaptea moale, măcinând cărbune,/Prepar licoarea tare, de absint/A şovăielii ce-n potire pune//Luciri târzii şi tremurat alint./La steaua spartă duhuri vin s-adune/Mărunte cioburi, lacrimi de argint.”)

Într-un catren aşezat drept motto la cartea de faţă, autorul evocă „nobleţea graiului prin rimă”. Evocă prin  urmare forma fixă ce uneşte, pe de o parte, aspectul memorator – amintirea solemnă, cum a zis cineva, a unui eveniment a cărui semnificaţie persistă, şi aspectul ritual şi chiar magic, pe de alta. Căci aceasta e intenţia Poemului: să devină echivalentul Imnului, care (a observat comentatorul mallarmean) va fi fost odată sacru, liturgic – de acolo noi nu recuperăm oare şi astăzi, în cadenţe şi stihuri, reminiscenţele ? Fusese adică, altcândva, poemul medieval, premeditat religios: dar nu ca şi la acela aşteptăm azi să articulăm incantaţii îndreptate spre ce e dincolo de noi şi ne-ar putea, în consecinţă, îndruma, rectifica ? E vorba de transcendenţă – de o altă transcendenţă însă, ne avertizează francezul G.Poulet – , una inexistentă, dar care trebuie silită să existe, la care tindem „ca la o prezenţă mitică” şi pe care vrem s-o apropriem, s-o interiorizăm, cu care dorim să ne confundăm. Vârstă de Aur, timp „înrourat” (scrie Adrian Munteanu) rătăcind în veşnicii, chemate acum (din orele acelea „flămânde”) la prezenţă, la pogorârea înfricoşată în concret („ca să se-aşeze-n carne-nţelepciune”). Cum rosteşte, iată, şi poetul nostru în acest minunat sonet Scriu aripi albe tot ce nu se spune: „ Scriu aripi albe tot ce nu se spune,/Brăzdează cerul prevestind furtuna./Planează lent şi ocrotesc laguna,/Ca să se-aşeze-n carne-ncelepciune.//N-a mai pulsat înfricoşat nici una/Clipind spre zorii spaimelor imune./Se logodesc talazuri când apune/Un ţipăt vag ce nu le-a frânt cununa.//Plesnet de val în ceas flămând cuprinde/Tăcute gânduri. Împăcat se-aştern,/Iar spuma orei tandru îşi întinde//Umbra târzie cu-n oftat matern.//În pieptul blând de pasăre se-aprinde/Înrourarea timpului etern.”

Încercarea lui Adrian Munteanu de a parcurge  şi închide, cu şapte opriri, un ciclu  liric consacrat formei curate a sonetului (ea va găzdui deopotrivă o problemă metafizică şi una lingvistică) este, din cât ştiu, fără de pereche în literatura noastră, printre puţinele, probabil, în lume. Opinia mea e împărtăşită şi de alţi comentatori cu expertiză indubitabilă, ca de pildă eminentul Radu Cârneci. Într-un Cuvânt al autorului din deschiderea cărţii de faţă, Adrian Munteanu (din „tăria înălţimilor”) recunoaşte a fi parcurs solitar drumul, „străin la curente, grupări şi tendinţe”. Nu însă, să recunoaştem, fără a se raporta la semeni, poetul fiind de regulă într-un dialog interior, era poemului ca eră de autoritate presupunând adică, necontenit, o confruntare sau o alianţă, eul care vorbeşte (cum s-a spus) neîntârziind să reflecte eul celui căruia i se vorbeşte. Cunoaşterea de sine fiind nesfârşită şi relativă (vezi sonetul Nu ştiu cine sunt),  ea stând, ne încredinţează Adrian Munteanu, sub porunca măsurii, a examenului mereu repetat, a reluării neoprite, poetului nu-i va fi dat, astfel, să fie altceva decât „izgonitorul de vorbe”; cu alte cuvinte, dacă el nu destăinuie, deja comunică, ieşind, ca să spun aşa, din imolaţia manolică: transmite secretul, enigmele încă nedesferecate, miracolul,  deopotrivă trăirile, netrăirile, îndeobşte mirarea, uimirea. Surprinderea că lumea există. Prin urmare  Adrian Munteanu zice: „Izgonitor de vorbe voi rămâne,/Să nu alunge zbor de râdunică./De şoapta ce mă-nlănţuie mi-e frică,/Ca nu cumva tăcerea să-mi amâne.//Privesc în mine. Tihna se ridică,/Plutind pe câmpul adumbrit de grâne./Doresc ca Fiica Mării să îngâne,/Cu mine-odată, ruga-mi de furnică.//Dau la o parte lestul din rostirea/Scuipată-n geamăt depărtat de-azur./Izbesc în miezul lui spărgând zidirea //Şi mii de cioburi se desfac în jur./Ce a rămas în mine e uimirea,/Un cuget simplu, roditor şi pur.”

Ajuns la pragul despărţirii, a meritat truda  (cum se întreabă autorul), îşi va fi avut oare  ea rostul ? Răspund aidoma scribului: cu asupra de măsură. Oricând revenirea ar fi cu putinţă, la aceleaşi înalte cote.