PAINGUL ORB, SONETE 3, ARANIA, 2007

ADRIAN  MUNTEANU: un recuperator modern al rigorii artistice pusă în slujba civilizaţiei sentimentelor

Adrian Munteanu este autorul sonetelor cuprinse în cele trei cărţi editate de Ed. Arania din Braşov: „Sonete 1 – Tăcerea clipei” (2005), „Sonete 2- Casa fără ziduri” (2006) şi „Paingul orb”(Sonete 3)-2007, volume pe care autorul a avut amabilitatea a ni le trimite ca spre a afla de existenţa unei noi constelaţii. Care, iată, s-a revelat în Univers şi ni s-a revelat şi nouă!

Însoţind o tragedie fără seamăn ce a ruinat viaţa autorului – boala, veghea şi dispariţia fizică a scumpei sale soţii -, actul creaţiei  poetice etalat în textele volumelor de faţă devine la Adrian Munteanu nu numai actul de naştere al unui poet, ci şi certificatul său de maturitate.  Poate că, fără mărturia acestei tragedii ce i-a mistuit fiinţa, am fi fost tentaţi să credem că avem de a face doar cu un autor livresc şi prolific, ce nu poate trăi fără galopul cuvintelor şi fără grafomania caligrafic-compulsivă a unui meşteşugar de bijuterii-suvenir destinate cunoscătorilor. Dar nu, din fericire, nu e aşa. Adrian Munteanu este un arhitect sever, chiar şi atunci când clădeşte numai din nisipul fin  sau din hârtia de lux a unui origami ori din plasa iluzorie a unui păianjen. Dacă mai ales cu sine este un conceptualist sobru şi onest, nici versurilor sale nu le acordă circumstanţele atenuante ale libertinajului estetic.

Dialogul autorului cu materia textului – pretenţios prin matrice, chiar dacă înşelător şăgalnic prin arta poetică – include retorica obligatorie a omului ce luptă cu duşmanul libertăţii sale, nefiinţa: „Scriu un sonet. Deplină amăgire / Că prin canon mai liber mă voi face /  Dar sunt ce vreau, ce ştiu şi ce îmi place,/  Modest cârpaci de vorbe şi iubire //” […]  « Când verbe-n cuget tainic mă sfinţesc,/ Nu-mi amintesc de mine niciodată/ E semn profund că-ncep să mă trezesc.// ». (Scriu un sonet. Deplină amăgire, Sonete 1).

În volumul al doilea, retorica psalmului e de neevitat, învestită fiind şi cu sensul exorcist, în ordinea firească a vegherii şi ocrotirii celei ce moare: „Mi se topeşte inima ca ceara/ Sunt doar un câine jalnic, de pripas./ A rupt din carnea mea, cu sete, fiara// Păcatelor ajunse fără glas./  Mă-nvinge scârba, frica şi ocara/ Şi doar nădejdea-n Tine mi-a rămas!  (O, Doamne bun, de ce mă laşi pierzării, Sonete 2).

Dincolo de armătura teoretică tipică sonetului ghicim, în capsulă cu surdină şi opiu, spaima în faţa morţii şi strigătul de durere pe care poetul le interpune între viaţă şi vis: „mă încovoi sub orice anotimp/ şi peste noaptea ce-a pornit atacul/ picioarele mi s-au desprins de timp/” („rămân cocoşul pus pe-acoperişuri”, Paingul orb, Sonete 3). De altfel, temele fundamentale ale autorului  sunt din specia fiinţei dusă la extrem: între Eros şi Thanatos, mânuind cu pricepere arta spectacolului, autorul devine regizorul propriului rug de viaţă şi de moarte. „cu cât încerc să ies de sub strânsură/ cu-atât se cască rana mai uşor/ şi-n oase simt o crâncenă arsură// iar zborul slobod e amăgitor/ îmi intră zgura nemilos în gură/ şi-n juru-mi fluturi cu duiumul mor” („mi-au împlântat un ac adânc în spate”, Paingul orb, Sonete 3).

Autorul  dă seamă de un adevăr: a cultiva cu atâta religiozitate sonetul poate deveni o ocupaţie savantă izvorâtă din aplecarea pentru geometria binomului semn-sentiment sau a binomului semnificat-semnificant şi pentru rafinamentul jocului dintre concept şi neantul stilistic. Până la urmă, cel ce învinge nu este numai esteticianul miniaturist abil, ci şi gladiatorul tenace: e, în forţa canonului, chiar daca pusă la lucru doar pentru a dăltui în cuvinte filigranul unui secol estetic apus, toata energia artei poetice adevărate.

Vedem în Adrian Munteanu, sonetist al anului 2007, un recuperator modern al rigorii artistice pusă în slujba civilizaţiei sentimentelor, ca invitaţie la revizuirea, primenirea şi refacerea gustului artistic după avalanşa post-modernă consumeristă. Lecţia lui Adrian Munteanu, slujită exemplar, este şi una de PR estetic: dacă am aşeza pe pereţii metroului sloganul următor (moto, în fapt, al cărţilor de sonete ale autorului)„Nu-ţi fie teamă când va fi sfârşitul./  De viaţa netrăită să te temi”, e sigur că vom deschide călătorului – grăbit şi barbarizat de civilizaţia tehnicii – o neaşteptată fereastră a sufletului atins de fior, o paloare a anxietăţii omeneşti, un frison de emoţie. Şi oare nu acesta ar trebui să fie mesajul adevăratei Poezii?

Angela Furtună

Suceava, 1 octombrie, 2007