ORELE TĂCERII, SONETE 4, DACIA XXI, CLUJ-NAPOCA, 2011

Paradoxuri în roşu şi alb

Apariţia volumului de sonete al lui Adrian Munteanu („Orele Tăcerii”, Cluj, Editura „Dacia XXI”, 2010) este desigur un eveniment literar. Acest al şaselea volum (numai de sonete) al autorului braşovean consfinţeşte, dacă mai era nevoie, valoarea incontestabilă a scrisului său. Căci scrietori de sonete (sau de alte alea) avem destui, slavă Domnului, dar adevăraţi sonetişti în lirica noastră sunt puţini: Eminescu, Macedonski, Mihai Codreanu, Ion Pillat, Vasile Voiculescu, Lucian Blaga, Radu Cârneci, la care adaug şi numele poetului braşovean. (Îi uit, în mod voit, pe Victor Eftimiu şi pe alţii). Lipsa de creaţii valoroase în această zonă a poeziei e explicabilă poate şi pentru că circulă, în subsidiar şi subversiv, ideea că sonetul ar fi o structură lirică perimată. Perimată e doar maculatura care ne asaltează/agasează şi ne sufocă zilnic, până la exasperare. Dar Dante, Petrarca, Ronsard, Cervantes, Shakespeare şi mulţi alţii rămân.

S-ar fi cuvenit să încep prin a descifra simbolistica titlului. Nu o fac.

S-ar fi cuvenit să încep acest articol de întâmpinare critică prin a cita cuvintele de deschidere ale poetului la volumul în discuţie, fiindcă sunt neapărat necesare pentru înţelegerea şi interpretarea lui. O fac acum: „Aceste 83 de sonete au fost scrise în 69 de zile şi adună Teama, Necunoscutul, Răscrucea, Îndoiala, Spaima, Surprinderea, Rugăciunea, Speranţa, Dorinţa, Aşteptarea, Panica, Iubirea, Neajutorarea, Chinul, Întrebările, Uimirea, Nedumerirea, Seninătatea, Ţipătul, Risipa, Durerea, Credinţa trăite timp de 10 ore, între două neaşteptate şi răvăşitoare experienţe pe patul de spital. Autorul s-a străduit să dea textelor independenţă, dar, deopotrivă, le-a alcătuit şi trăit în continuitatea desfăşurării lor epice.”

Apoi, parcurgând (şi am făcut aceasta de mai multe ori, cu crescândă vibraţie interioară) cele 83 de sonete, mi s-au întrezărit şi limpezit în minte câteva frumoase paradoxuri de care, cred, este guvernat volumul.

Aşadar: deşi este scris în doar 69 de zile, „Orele Tăcerii” este cel mai valoros dintre volumele de sonete ale lui Adrian Munteanu. Poate fi pus alături de alte volume de sonete din lirica noastră, precum „Statui” sau „Cântecul deşertăciunii” ale lui Mihai Codreanu, „Scutul Minervei” al lui Ion Pillat, „Ultimele sonete închipuite…” al lui Vasile Voiculescu. Şi în volumul lui Adrian Munteanu întâlnim acea irepresibilă tensiune lirică, menită să zămislească imagini poetice durabile: „Cei care dorm şi îşi visează steaua/ Vibrărilor pe-ndepărtat ţinut/ Nu ştiu că-n preajmă se topeşte neaua// Ce-a domolit cutremure în lut./ A încolţit pe pajişti vioreaua/ Dar s-a-nclinat îndoliat sub scut.” („Un pas”).

Apoi: poetul însuşi se consideră un „însingurat sonetist”. Nu însingurat, ci unic. Pe planeta Pământ sunt, bănuim, miliarde de fiinţe gânditoare. Dar adevăratele fiinţe gânditoare sunt, prin excelenţă, nişte fiinţe însingurate. Unice. Dar părţi dintr-un întreg. Şi Adrian Munteanu este un însingurat, un unic, dar parte din întreg. Alături de însinguraţii lumii.

Şi: deşi volumul de sonete este, cum s-a exprimat, o monografie a unui moment-limită, a unui moment dramatic, „răvăşitor”, din existenţa poetului, presupunând deci accente pesimiste, dureroase, şi ţesut pe o vagă canava epică, poezia lui e (tot paradoxal) guvernată de un optimism subiacent care, prin acumulare, pregăteşte finalul: „Când geamătul îşi poartă adierea/ Încă domnind biruitor prin spaţii/ Şi cucerind nepăsător ovaţii/ De la zvâcniri ce mi-au luat puterea,// Sfinţii din rame nu mai sunt bărbaţii/ Care să poarte pe silabe mierea./ Se va lăsa peste cuprins tăcerea/ Şi din adânc se vor stârni vibraţii.// Cu palma mea desprinsă din strânsură/ Ating o mână. Forma ei o ştiu/ Cu fiecare unică nervură,// Cu moliciunea fiecărui pliu./ Îi simt căldura, o lipesc de gură./ Şi pot deschide ochii-n jur. Sunt viu!” („Aici”).

Normal ar fi fost deci ca textele poetice să fie din plin şi în sens pozitiv tributare unei presupuse estetici a urâtului. Nu, dimpotrivă. Ba, chiar, câmpurile de forţă muzicale pe care le organizează şi degajă textul poetic sunt augmentate de persistenţa unor „culori” fundamentale, care domină şi impun lirismul funciar al textelor: roşul şi albul. Existente în text, cu bună ştiinţă sau nu, ele îl personalizează conform unei simbolistici superioare. Astfel, albul, după Kandinsky, „constituie un simbol al unei lumi în care toate culorile, în calitatea lor de proprietăţi ale substanţelor materiale, s-au evaporat, (…) acţionează asupra sufletului nostru precum liniştea absolută” dar care „nu e totuna cu moartea, ea abundă de posibilităţi vii.” Albul „este un nimic plin de veselie juvenilă sau, mai bine spus, un nimic de dinaintea oricărei naşteri, a oricărui început”. Iar după „Dicţionarul de simboluri” al lui Chevalier şi Gheerbrant, albul e „culoarea privilegiată a riturilor prin care se înfăptuiesc mutaţiile fiinţei, potrivit schemei clasice a oricărei iniţieri: moartea şi renaşterea”. Citez: „Iar lângă mine chipul zânei albe,/ În colţ retras, neluminat de focuri,/ Nu schimbă-n vreme cu înaltul locuri,/ Ca să-şi anine la ureche salbe.// Îmi spune să mai rabd străine jocuri/ Până se-ntind covoarele de nalbe/ Şi va compune-nflăcărate jalbe,/ Să nu mă dea pe-un ban tocit, prin trocuri.” („Sălaşul”). Şi roşul, culoare ordonatoare a liricii lui Adrian Munteanu din acest volum, are de asemenea forţa şi intensitatea simbolului esenţial. Roşul este, după „Dicţionarul” amintit, simbol fundamental al principiului vital, culoarea focului şi a sângelui. Roşul deschis este „explosiv, centrifug, diurn, masculin, tonic, îndrumând la acţiune”, pe când roşul închis este „nocturn, feminin, tainic, reprezentând misterul vieţii”: „Laşi ochii, ca-ntr-o doară, pe fragila/ Nelinişte de faşe-nsângerate./ E roşu patul. Umbra ce se-abate/ Îşi poartă-n zorii umiliţi idila.// Priveşti tifonu-mpurpurat şi poate/ Gândeşti la chinul ce mi-a-nvins argila,/ Dar îmi zâmbeşti şi îmi arăţi abila/ Desprindere din cenuşii lăcate.// Nu e nimic pe buzele-ţi jilave/ Să-mi înfioare pulsul solitar,/ Dar trec prin timp nedesluşite nave// Spre stânci uitate de-un vremelnic far./ Să nu ajungă în furtuni epave,/ Răstorn pe punţi un şovăielnic zar.” („Zarul”). Şi exemplele ar putea continua, căci întreaga plachetă este, în ciuda momentului-limită pe care îl evocă, o simfonie în roşu şi alb.

Optimismului subiacent despre care aminteam îi slujeşte cu credinţă tendinţa spre perfecţiune a scriiturii. Poetul este, am putea exprima, un sonetist exemplar, format la şcoala marilor modéle. El cultivă cu predilecţie sonetul practicat în lirica italiană şi cea spaniolă, endecasilabic, respectând chiar şi o altă regulă – aproape uitată – a sonetului amintit, anume nerepetarea, îndeobşte, a unui cuvânt (exceptând instrumentele lingvistice) în tot sonetul, ca şi cerinţa de a da finalului poeziei (ultimelor două versuri) un caracter sentenţios: „Simt doar cum umbra care-n taină vine/ Sărută crud incertul timp prezent.” (Orele tăcerii”), sau: „Se încovoaie limbile-n ceasornic/ Ce bate mut în năruite porţi.” („Sub lampă”).

Întreaga plachetă de sonete se dovedeşte a fi o scriere a unui spirit cult şi cultivat, perfect stăpân pe mijloacele actului de creaţie. El dezvoltă, aparent, o lirică a bolii, a „spitalului”, mai bine zis, volumul înrudindu-se cu versurile Florenţei Albu („Denii de spital”), ale lui Florin Mugur („Viaţa obligatorie”) sau ale lui Aurel Dumitraşcu – neamintind marii prozatori precum Hortensia Papadat-Bengescu sau Max Blecher, dar lirica similară a lui Adrian Munteanu cultivă îndeosebi contururile, limbajul poetic beneficiază de o viziune voit metaforică, permiţând şi solicitând lărgirea orizonturilor şi vastitatea interpretării. Şi, parcă nimic nefiind lăsat la întâmplare, întreaga structură a volumului se sprijină, ca pe nişte coloane de susţinere, pe cele 9 sonete intitulate „Vis” şi răspândite cvasi-simetric pe întreg cuprinsul volumului. Iar cifra 9 simbolizează (mă folosesc din nou de informaţiile oferite de amintitul „Dicţionar de simboluri”) „încununarea eforturilor, desăvârşirea unei creaţii: desăvârşirea desăvârşirii, ordinea în ordine, unitatea în unitate; este un sfârşit şi o reîncepere, adică o mutare pe alt plan. Aici se regăseşte ideea de naştere nouă şi de germinare, precum şi cea de moarte, presupunând renaşterea.” Perfectă concordanţă deci cu mesajul afişat sau implicit al volumului.

Paradoxal sau nu, cel mai „grăbit” volum de sonete al lui Adrian Munteanu este şi cel mai bun, mai temeinic organizat. Cu o siguranţă a scriiturii în bună tradiţie clasică, cu viziune simbolistă şi mai ales simbolică, poezia este, prin valoarea pe care o etalează, deasupra curentelor şi deasupra timpului, mereu contemporană.

Florin Şindrilaru