CASA FĂRĂ ZIDURI, SONETE 2, ARANIA, 2006

Răpit pe veci plăcerii

de Valeria Manta Taicutu

În „Sonete 2”(Editura Arania, 2006), Adrian Munteanu cultivă forma fixă dintr-o încredere în „rost”, în capacitatea poetului de a-şi organiza fiinţarea artistică pe criterii estetice, gest care poate părea desuet acum, „când veacuri / De gesturi tandre-au devenit istorii” , când reperele ontice (om, divinitate, natură) sunt spulberate prin „silnice atacuri”, iar locul „visărilor de taină” a fost luat de alunecarea în gol, în „văgăuni cu umbre reci împunse”.
Tematica sonetelor este variată, de la dragostea cântată (oricât ar părea de antipatic acest cuvânt criticii literare şi receptorilor de literatură modernişti / postmodernişti, sonetul e potrivire melodică, deci cântec, sau nu mai e nimic) în maniera lui Petrarca sau în cea voiculesciană, până la căutarea / tăgada quasiargheziană a divinităţii, cu metafore subtil romantice într-o încercare de recuperare a antichităţii şi a miturilor precreştine.

Adrian Munteanu face câteva concesii postmodernismului, care înţelege literatura ca joc, spectacol de cuvinte sub care nu se mai ascunde decât plăcerea diabolică a cultivării artificialului, a lipsei de profunzime, experimentele lui (sonete alcătuite din cuvinte „ce din coadă au să sune”, înşirate după criterii alfabetice, exterioare) având de fapt menirea de a atrage atenţia poeţilor contemporani că te poţi juca şi altfel decât cum fac ei, obsedaţi exclusiv de anatomia şi fiziologia omului: „Abrupt atac aripa amuţită / Amorfe-accente aspru amputate / Au asfinţit abulic amânate / Având alături arma aţintită / Afinităţi avid algoritmate / Aur ascund alica aţipită / acea arcadă amplu alungită / Ardea alcoave-amar aglutinate / Absent ascult aceeaşi abordare / A acoladei arcului astral / Aulic ax acoperă altare / Actinii-albastre au ajuns aval / Adevereşte-ardentă alternare / Acord adus aproape abisal” -„experiment 1 (litera a). După câteva astfel de tururi de forţă lexicală unde, ca cititor, nu eşti foarte sigur dacă te afli în faţa unor jocuri textualiste ori în faţa unei parodii a ermetismului ionbarbian, poetul te mai face părtaş unei experienţe, cea a „antisonetului”, prin aceasta el înţelegând respectarea regulilor prozodice (rimă, ritm, măsură), dar coborârea din sfera semantică a transcendenţei pline într-o zonă a epicului centrat pe „omul recent”, produs al hedonismului consumerist: „Îmi rup cu dinţii pielea dintre ţâţe / şi-nfig ciosvârta gâfâind nu ştie / tăcutul înger calea să-ţi aţie / nu se agită aripi de nagâţe / stai fă în casă s-a pornit urgie / n-ai minte-n cap îţi curg numai tărâţe / şi vorba seacă ţi-e scuipat de mâţe / îmi ies colaci de fum de sub dimie / atârnă mama rufele să iasă / un iz de carne arsă stai pe brânci / să-ţi vină sânge-n ţeastă mă apasă / un scâncet surd şi monoton de ţânci / dintre vecine care-ţi e aleasă / de preacurvie rănile-s adânci” („in vitro 1”). Sonetele „in vitro”, clonate, artificiale, pură invenţie verbală, la un pas de căderea în verbiaj, nu sunt reprezentative pentru Adrian Munteanu, care nu este un poet sedus de „isme” (clasicism, romantism, modernism etc), ci un poet foarte sigur pe el şi cu adevărat îndrăgostit de sonet. Parodiile şi „clonele” pe care le presară în volum, dincolo de aspectul ludic al demersului, au probabil şi rolul de a-l trezi pe cititor din amorţeală, creându-i falsa impresie că ar avea de-a face cu o simplă inginerie, cu o schelărie ingenios construită, dincolo de care, în spirit postmodernist, s-ar afla nu „catedrala” (Wittgenstein spunea că pentru a o contempla trebuie să dai jos schelele), ci nimicul, neantul.
De fapt lucrurile nu stau aşa, pentru simplul motiv că Adrian Munteanu nu şi-a programat să distrugă rezistenţa multiseculară a sonetului prin rescriere parodică, ci, pur şi simplu, el scrie aducând în contemporaneitate şi încerând să revigoreze o specie literară extrem de dificil de abordat. Înnoirile sunt mai ales la nivel lexical, regulile prozodice fiind respectate (în absenţa lor nici nu mai poate fi vorba despre sonet, ci despre orice alt fel de poem, astfel că strădania unui mai puţin în vogă poet contemporan de a scrie sonet „în vers alb” este cel puţin comică).
O parte din sonetele care-şi merită numele (adică majoritatea) scrise de Adrian Munteanu aduc o imagistică de tip baroc, bazată pe exacerbarea senzorialităţii, a gustului pentru fantastic şi pe un anume rafinament al metaforei trimiţând la un fond precreştin: „Degeaba fugi, o Daphne cu păr moale, / Din trist alai, scrutând un cerb prin spaţii, / Povara mea o voi feri de Graţii / Chiar de-ar dori să-mi dea păgân târcoale. // Doar pentru tine vor veghea bărbaţii / Rămaşi etern înmărmuriţi la poale, / Căci sunt Apollon şi-ţi voi da ocoale / Până când Marte va pieri-n rotaţii // Te urmăresc prin jarişte, fierbinte, / Când înserarea stinge-o altă zi. / Roiesc în preajmă zodii, să te-alinte. // În ochii calzi de-a pururi te-oi privi, / Să văd cum zeul fluviului, părinte, / Te va preface-n laur, pe vecii” („Mit 1”). Iubirea apare atât în ipostază romantic / barocă, înveşmântată în metafore livreşti, cât şi în dualitatea senzualitate / conştiinţa păcatului („Să nu se stingă-n aspre ierni amnarul // Râvnirilor de nestrunit bărbat. / Ascunde-mă în inimă ca darul / Jinduitor de patimi şi păcat” – „Aşază-mă pe bruma gurii-ncinse”), pentru ca, în final, sonetele să ajungă la o exprimare a sexualităţii primare, în ton cu tendinţele actuale din poezia postmodernistă: „trăiesc gemând prin creierul hipnotic / simt între pulpe fulgere mă strânge / ca fetusul într-un borcan de sânge / golita ţeastă în vârtej spasmotic / încolăcita patimă răsfrânge / urlet de voci insinuând despotic / că nu privesc un sân decât erotic / un pui de mierlă-n oul putred plânge / acum ţi-ajunge simţi răcori prin vene / cu muci la glezne se jeleşte-un ţânc / şi-şi scarpină eczema din izmene / mă arde-un junghi în plex pe când mănânc / răbdări prăjite s-au întors cangrene / pe ochi pe gând pe limbă în adânc” – „in vitro 2”).
Sonetele de factură voiculesciană spiritualizează combustia erotică punând-o sub semnul eternităţii şi al inocenţei (metafora inorogului): „Alerg secunda-n râpi secătuite / Şi sap în glod, ca să găsesc topazul / Frământă roibul orelor izlazul, / Şi îmi fărâmă vrerea sub copite. // Rupând zăbala, în pământ împlântă / Rărunchiul  tihnei care-a-ntârziat, / M-arunc în şeaua zilei ce-nfierbântă / Un ciob de cer în urmă aruncat / Cu coama-n vânt, un inorog se-avântă, / să întărească timpu-nrourat”.
Apelul la miturile precreştine este dublat de o supunere în faţa unicului mit care n-a devenit simplă naraţiune fără referinţă, mitul sacrificial-cristic: „Deschide poarta, omule şi frate, / Să intre solul jertfei în absidă, / Îl vezi cu pasul blând, să nu ucidă / Smerenia, zvârlindu-te-n păcate. // Te va salva din crâncena obidă / Chemând din spaţii-nflăcărări uitate / Într-un târziu, la uşă când vei bate, / Uitându-ţi trândăvia de omidă, // Va unge rana inimii bolnave / Cu harul sfânt, înmiresmând ardent / Corola tainei pe tăcute nave // Purtând nădejdi spre un etern prezent. / Pe ţărmul tău, îndepărtând epave, / Te vei simti eliberat torent” („Deschide poarta omule şi frate”). Nevoia unei cunoaşteri de tip mistic îl determină pe Adrian Munteanu să inverseze termenii raportului dintre om şi divinitate: nu omul trebuie să-l aştepte pe Dumnezeu să-i intre în casa fiinţei, pentru că, de fapt, Dumnezeu este cel care-l aşteaptă pe om să vină la El, să-i bată la uşă: acel te va salva la uşă când vei bate presupune un efort de depăşire a antropocentrismului profan, în favoarea celui creştin, dornic de transparenţa lumii, de punere a ei sub semnul îndumnezeirii.
Sonetele nu merg pe urma „lăcrămosului” Petrarca, ci încearcă o îmbinare a galanteriei cu sfera sacrului, iubirea terestră, patimaşă, este spiritualizată până ce devine cumva iubire mistică, poetul neavând conştiinţa blasfemiei atunci când transformă secvenţa euharistică într-una pur carnală: „Spune-mi spre seară te iubesc. Odată. / Cum nu mi-ai spus de când te am în sânge, / Nu vezi că-s trist şi răsuflarea-mi plânge / Sub coasta ta în chinuri framântată? // Toarnă cuvântu-n mierea ce se strânge / În cupa tainei îndelung păstrată, / Ca să-mi cuminec clipa alinată / Cu azima ce între noi se frânge. // În timp ce ruga n-a sfinţit havuze, / Din degete s-au revărsat poveşti / Şi-n peşteră, umbros lăcaş de muze, // Mi-am aşezat hotarele domneşti / N-ai împlinit un zbucium scris pe buze / Mi-ai arătat cu trupul ca iubeşti” („Spune-mi spre seară te iubesc. Odată”). Pendularea între sacru, profan şi simbolurile precreştine este sugestivă pentru lipsa de coerenţă a omului modern, care foloseşte cuvintele fără a mai fi atent la sistemul de referinţă; de fapt, în estetica postmodernistă, important este jocul, inventivitatea verbală, şi mai puţin ceea ce se vede după ce dai jos schelele. În sonetele lui Adrian Munteanu, dincolo de aspectul galant / ludic şi de mesteşug, există totuşi o ardere intensă, o anumită sinceritate a trăirii care-l îndepartează de moderni şi-l apropie de marii creatori – şi iubitori – de sonet, căci sonetul scris fără dragoste e orice altceva, în afara de sonet: „Piciorul zvelt, un semn al învierii / Şi coapsa blândă, semn de-ngropăciune, / Sânii trufaşi, uimiri în trup s-adune, / Pântecul cald, răpit pe veci plăcerii. // Ochii supuşi, săgeată să-mpreune, / Păr revărsat în unduiri puzderii / Spre vadul calm ce l-au păzit străjerii. / Gura peceţi de vreri aprinse pune. // Vinul îl toarnă buzele vlăstare / În şoapte tandre ce nu s-au desprins / Dintr-o prelungă, dulce sărutare // De dincolo de timpul neînvins. / Şi ce-nrobire-n sfânta desfătare / De care-am fost, fără răgaz, cuprins!” („Piciorul zvelt, ca semn al Învierii”).